cîteva insemnări despre disciplina şi practica telleologiei

În ce măsură gesturile, mimica, postura, mişcarea şi actele de limbaj care le însoţesc pe acestea -- adică ansamblul indicatorilor comportamentali, tells -- ne definesc şi ne determină? Mai precis, cîtă şi ce fel de pondere au aceştia în comparaţie cu tot ceea ce este reglementat de cultură şi de comportamentul raţional-conştient? Într-un cuvînt, în ce măsură suntem animale încă?

Voi spicui în cele ce urmează din cartea lui Peter Collett, Cartea gesturilor, şi voi încerca să glosez pe marginea acestor lucruri.

pp. 75-79

Rîsul şi zîmbetul nu se află într-o relaţie de mai mult-mai puţin. Adică a zîmbi nu înseamnă a rîde mai încet! Darwin cel puţin credea că zîmbetul e o formă atenuată a rîsului. Însă, pe baza faptului că la cimpanzei mimicile corespunzătoare celor două acte sunt foarte diferite ca natură, s-a ajuns la concluzia că aceste fenomene sunt diferite calitativ. Ar fi, deci, două manifestări separate, însă înrudite ca scop. Ambele servesc liniştirii indivizilor dominanţi. Apoi, amîndouă sunt exteriorizări ale unor emoţii pozitive. Putem remarca şi că rîsul tinde să fie mai puţin falsificabil: ce altă expresie e mai dragă şi mai utilă şi mai la îndemîna mincinoşilor decît zîmbetul? Pînă şi ultimul fripon zîmbeşte cînd "te face". E drept, el poate şi rîde la fel de uşor şi profitabil -- depinde de împrejurări, metode şi temperament. Cum să nu zîmbească, cînd are nevoie de cel mai uzual instrument de liniştire a victimei panamalei?

În principal, în cartea aceasta e vorba despre cuplurile dominanţă-sumisiune, agresivitate-defensivitate, activ-pasiv, acţiune-raspuns. Se tematizează, aşadar, cine are putere, coaie şi, deci, pretenţii explicite, pe de o parte, şi, pe de alta, cine e slab, femeie şi, astfel, neîndrituit să pună prea multe condiţii. Este ostensibil atavismul animalic din noi înşine: reiterez atunci întrebarea de la început, şi anume ce contează mai mult în lumea oamenilor făuritori de cultură, corpul sau mintea?

p. 117

"rîsul este mult mai contagios decît zîmbetul" -- O fi, dar asta înseamnă că rîsul e aproape irezistibil, de vreme ce şi zîmbetul este, nu-i aşa, foarte molipsitor.

Bărbaţii sunt, de regulă, papagalii în relaţiile cu femeile: ei trebuie sa impresioneze şi, prin urmare, să vorbească mai mult. Femeile, dimpotrivă, firi incurajatoare şi receptaculare prin natură, tind să tacă şi să dea ghes bavardajului masculului -- pînă ştiu destul despre el ca să-l poată toca mai încolo.

Arătarea limbii: semn de respingere, afişat în momentele de concentrare mare, spre a indica inaccesibilitatea persoanei respective. Apoi, scoaterea fulgurantă a limbii: indică jena şi stînjeneala resimţită de cineva prins cu mîţa-n sac sau cu o gafă, care afirmă prin acest gest ceva de felul "Bine, am făcut-o lată, lasă-mă acum, ma stresezi."

Dacă afirmi în mod public ceva ce nu crezi, mai tîrziu vei tinde să începi să crezi acel lucru! Dacă cineva îţi fură o măgulire, mai încolo chiar vei crede ce-ai spus despre el! Hm..., chiar aşa să fie oare? Asta ce e, auto-manipulare? Ai crede că reacţia celui ce a spus ceva fals cîndva despre cineva să consiste în dispreţuirea respectivei persoane, aşa cum dispreţuieşti pe cineva despre care numai tu ştii adevărul. Lingăii care îl apologizau pe Ceauşescu oare chiar ajungeau apoi să fie convinşi de justeţea encomioanelor verbalizate? Sau poate explicaţia stă în aceea că doar cel care aduce laude din proprie iniţiativă ajunge să le şi ia de bune mai tîrziu, pe cînd omul obligat să facă un panegiric dezvoltă sentimentul, nemărturisit, de repugnanţă?

La pagina 121, ceva interesant: actul pe care îl fac politicienii de a pupa bebeluşi în public nu are semnificaţia, aşa cum probabil credem, unui gest de afecţiune, prin care persoana respectivă îşi probează tandreţea şi dragostea pentru copii mici, ci este vorba despre un gest cu funcţie defensivă। Politicianul plasează între el şi electorat, perceput în doza sa de agresivitate şi ostilitate, bebeluşul, care bebeluş acţionează ca scut। La babuini, pare-se, atunci cînd babuinul-mahăr fugăreşte babuinul-ciumpalac, acesta din urmă ia în braţe primul pui care-i iese în cale, calmîndu-l astfel pe zbir, întrucît acesta nu ar lovi un pui în cursul amintitei operaţiuni, şi întrucît simianul şapcaliu transmite în acest fel un mesaj de sumisiune şi grijă (aproape maternă )pentru micuţii şatrei -- deci ceva foarte depărtat de anvergura şi gravitatea unui pronunciament maimuţesc.

Gestul cuiva care vrea să plece şi e reţinut încă de vorbitor, de tovarăşul său: se îndepărtează puţin iar apoi revine la loc. Această mişcare de îndepărtare şi revenire se numeşte "yo-yo", de la numele jucăriei cu comportament similar.

p. 156

Cînd te săruţi cu cineva pe obraz, iar acel cineva produce o interjecţie precum "mua" pentru a însoţi momentul atingerii, înseamnă că actul îi este neplăcut. Deci fiţi atenţi cine scoate sunete la pupături de salut.

pp. 133-135

Jurnaliştii erau mai demult mult mai politicoşi şi mai prevenitori cu politicienii. Agresivitatea reporterului care vrea să scoată un răspuns de la politicianul intervievat, lipsa de toleranţă a primului faţă de trucurile celui din urmă, tenacitatea belicoasă a ziaristului: toate acestea sunt lucruri ce par să se fi împămîntenit treptat începînd cu sfîrşitul anilor '50.

Cînd o femeie se uită, la despărţirea de un barbat, la fundul ei şi eventual şi-l atinge ca pentru a îndepărta o impuritate sau a-şi netezi pantalonii, sau cînd îşi aranjează părul în spate -- ei bine, asta înseamnă că dama respectivă vrea să arate cît mai bine pentru privitorul pe care îl lasă în urmă.

Faptul de a te uita înapoi după cineva după o despărţire arată celui sau celei de care te desparţi că îţi pasă sau că îţi place de el sau ea, că nu vrei să scapi cît mai repede de el, că, dimpotrivă, întorci privirea şi îl liniştesti astfel, comunicîndu-i că nu te-ai dezis de el şi că aştepţi întîlnirea (în acest fel parafată) de data viitoare.